Revenirea

După o pauză de vreo 4 ani am decis să revin în Satul 70.

Am întrerupt activitatea deoarece mă simțeam oarecum obosit. Și singur. Cei mai mulți îmi spuneau că tot acest efort este degeaba deoarece țiganii profită de oamenii inimoși. Chiar și familia mea consideră că e inutilă munca între rromi. Nu se vor schimba deloc, oricât le-ai da și le-ai face, mi-au zis. Obosit, oarecum i-am crezut. Până când, în februarie anul acesta, am dat o raită prin sat să mai văd cum mai e.

L-am întâlnit pe Gigi, cel mai înverșunat dintre opozanții mei de acolo. Mi-a zâmbit și mi-a zis:
– Domnu Vali, am fost un prost că m-am opus. Dumneavoastră ați vrut să mă ajutați să fac un magazin și eu v-am sabotat. Apoi l-ați ajutat pe Sandu, și el și-a dezvoltat magazinul. Eu am rămas fără. Ați lucrat cu copiii noștrii din sat și i-ați adus până în clasa a VIII. Până să veniți, nu era nimeni din sat cu mai mult de 4 clase. Iar băieții pe care i-ați adus până în clasa a VIII și-au luat carnet de șofer. Noi le-am cumpărat mașini și acum satul nostru nu mai depinde de mașinile din satele vecine. Ne deplasăm unde vrem. Vrem să veniți înapoi, domnu Vali. Avem mulți nepoți de care vem să vă ocupați. Ajutați-ne!

Această mărturisire din partea unui adversar m-a făcut paf. Da, mi-am spus, se pare că nu a fost totul irosit în van. Am să mă gândesc la acest subiect. În lunile care au trecut de atunci am lăsat imaginația mea să zboare. Și ea a ajuns la înălțimi amețitoare despre locul în societate unde ar putea ajunge acești copii dacă ne ocupăm de ei.

Ieri am reluat vizitele regulate în sat. Ne vom întâlni vinerea cu copiii. Suntem câțiva voluntari.

Satul s-a schimbat de cum îl știam. Inițial erau vreo 70 de bordeie de lemn, tencuite cu argilă amestecată cu bălegar de cal și cu acoperișul din nylon. De aceea l-am numit Satul celor 70 de bordeie. Dar lucrurile s-au schimbat. Băieții pe care i-am dus până în clasa a VIII-a la școală, ulterior au mers la muncă în Anglia. Ani la rând după fiecare vară lucrată acolo se întorceau cu bani și au început să-și construiască case din cărămidă cu geam termopan și acoperiș cu țigle. În interior au pus gresie și faianță. Și-au cumpărat mașini cu care forfotesc la muncă.

Cu siguranță satul nu se mai poate numi Satul celor 70 de bordeie. Acum sunt peste 200 de case, majoritatea din cărămidă. Bordeiele acoperite cu nylon însă nu au dispărut. În ele se trăiește la fel ca pe vremuri, pe podea de pământ și cu soba care scoate fum.

Am vizitat câteva familii prietene de atunci. La copii le-am dat cate un măr. Le-am spus că vreau să lucrez din nou cu ei. Că vreau să fac o orchestră de colopte. Învitațiile lor de a intra și în căsuța aceea și dincolo în cealaltă lor nu se mai opreau. După ce mi-am terminat merele am decis să plec spre casa mea.

Apunea soarele când coboram de pe dealul lor împodobit cu frunze ruginii de toamnă către șosea dar în inima mea a răsărit REVENIREA.